Politica

Învățând din istorie: Unirea Principatelor Române

Articol semnat de Dr. Ion I. Jinga, ambasador, Reprezentant Permanent al României pe lângă Consiliul Europei.

Motto: “Precedentele în istorie sunt precum lumina farurilor, care avertizează asupra cursului ce trebuie evitat, fără a indica drumul de urmat.” – Alexander Hamilton, unul dintre Părinții Fondatori ai SUA (The Federalist Papers, eseul nr. 37)

Pe 24 ianuarie 1859, Adunarea Electivă de la București l-a ales cu unanimitate pe Alexandru Ioan Cuza ca domnitor al Țării Românești, după ce, pe 5 ianuarie, a fost desemnat domnitor al Moldovei la Iași. Așa cum sublinia Alexandru Ioan Cuza în proclamarea sa: “Unirea este îndeplinită. Națiunea română este întemeiată. Alesul vostru vă dă astăzi o singură Românie.”

Cu câțiva ani mai devreme, în iulie 1853, armata rusă a invadat Principatele Române (Moldova și Țara Românească), aflate sub suzeranitatea Imperiului Otoman (în acel moment, Transilvania era parte a Imperiului Austriac). În octombrie 1853, Turcia a răspuns declarând război Rusiei, ceea ce a marcat începutul Războiului Crimeei. În martie 1854, Franța și Marea Britanie au intrat, de asemenea, în război împotriva Rusiei, în urma refuzului acesteia de a se retrage din Principatele Române. Conflictul s-a terminat în februarie 1856 cu înfrângerea Rusiei. Românii au profitat de această ocazie pentru a lansa o amplă campanie în favoarea unirii celor două principate, având susținerea Franței, unde mulți patrioți români se refugiase după eșecul Revoluției de la 1848.

În martie 1856, Congresul de la Paris a decis că cele două principate pot purta numele de “Principatele Unite ale Moldovei și Țării Românești“, fiecare având domnitori, guverne și adunări legislative separate. Acest compromis nu a satisfăcut aspirațiile unioniștilor români, care au găsit o soluție ingenioasă alegând aceeași persoană, Alexandru Ioan Cuza, candidatul Partidei Naționale, ca domnitor al ambelor țări, creând astfel de facto “Principatele Române Unite“.

Unul dintre cei mai importanți aliați ai cauzei românilor a fost Împăratul Napoleon al III-lea, care a declarat în 1860: “Dacă aș fi fost întrebat ce interes a avut Franța în acele ținuturi îndepărtate scăldate de Dunăre, aș fi răspuns că interesul Franței este oriunde există o cauză dreaptă și civilizatoare, ce merită susținută.” (Am avut ocazia să acompaniază membri ai familiei Bonaparte la ceremonii de comemorare desfășurate la Abația Saint Michael din Farnborough, Marea Britanie, unde se odihnește împăratul Napoleon al III-lea. În colecția privată a acestora, am avut privilegiul de a admira documente și obiecte personale ce au aparținut iluștrilor lor înaintași, inclusiv Legiunea de Onoare purtată de Împăratul Napoleon I).

Profesorul și istoricul Ioan-Aurel Pop, președintele Academiei Române, explică în ce context a avut loc unirea: “Națiunea română nu s-a construit din nimic, ci din secolele multe și îndelungi de lucrare a poporului român asupra lui însuși. Actul de la 24 ianuarie s-a realizat cu succes în urma îmbinării judicioase dintre factorul intern și cel extern, dintre interesele marilor puteri și interesele naționale românești. Liderii români voiau un viitor pentru națiunea lor, iar acest viitor era de neimaginat fără sincronizarea cu Europa, fără întoarcerea la rădăcini, fără pătrunderea în șuvoiul istoriei de succes. Dacă România întregită este edificiul nostru național, atunci unirea de la 1859 este temelia acestui edificiu, încununat la 1918.” (Jurnalul.ro, 24 ianuarie 2024)

Unirea din 1859 a marcat începutul unui proces extraordinar de modernizare și reforme inițiate de Alexandru Ioan Cuza, incluzând restructurarea sistemului de justiție și a celui fiscal, precum și reforma agrară. A fost adoptat Codul Civil după modelul francez, alături de o nouă organizare administrativă. Legea electorală din 1864 a extins numărul persoanelor cu drept de vot, asigurând o participare mai largă a țăranilor și clasei mijlocii. În 1860, Universitatea din Iași a fost înființată, urmată în 1864 de Universitatea din București. O nouă lege a instrucției publice a stipulat că educația primară este obligatorie și gratuită, având o programă școlară unică pentru toate instituțiile de învățământ.

Alexandru Ioan Cuza a fost forțat să abdice în 1866, dar drumul României spre dezvoltare a continuat sub domnia Regelui Carol I. În 1866 a fost adoptată una dintre cele mai moderne constituții din Europa, inspirată de Constituția Belgiei. Pe 9 mai 1877, Parlamentul de la București a declarat independența Țării. După câteva victorii împotriva trupelor turcești la sud de Dunăre, independența a fost recunoscută de Marile Poderi prin Tratatul de la Berlin, din 1878. La sfârșitul Primului Război Mondial, România a devenit un actor-cheie în Europa Centrală și de Est.

În 1940, când norii întunecați ai celui de-al Doilea Război Mondial se adunaseră deasupra Europei, marele istoric Nicolae Iorga scria despre români: “Neam părăsit la răscrucea furtunilor care bat aici din veac în veac și vor bate întotdeauna în aceste locuri de ispășitor belșug și de trecere a oștilor. Orice alții s-ar fi risipit în lume. Noi am rămas. Cu sabia în mână, de strajă la toate zările, iar, când s-a frânt o clipă, ca să se lege din nou, tainic, oțelul, am întins brutalității arma subțire a inteligenței noastre. Și, iată, suntem tot acasă.”

Astăzi, Europa se confruntă din nou cu furtuni, iar Alain Berset, Secretarul General al Consiliului Europei, a observat recent: “În aceste vremuri de provocări fără precedent, este mai important ca niciodată pentru viitorul Europei să rămânem uniți în jurul valorilor și standardelor noastre comune ale democrației, drepturilor omului și statului de drept.”

Acum, România este membră a Uniunii Europene și a NATO, beneficiind de un parteneriat strategic exemplar cu Statele Unite. În prezent, este un furnizor de stabilitate regională și globală, contribuind la soluții de pace durabilă în zonele de conflict. Activitatea României la Consiliul Europei și respectarea standardelor europene au fost recunoscute în 2022 de către Adunarea Parlamentară a organizației, care a apreciat: “…voința politică și angajamentul arătate de autoritățile române pentru respectarea deplină a obligației asumate de a se conforma standardelor democratice. Adunarea felicită România pentru angajamentul său de a proteja drepturile persoanelor aparținând minorităților naționale. România poate fi considerată un exemplu de bune practici europene în acest domeniu.” (Rezoluția APCE 2466 din 13.10.2022).

La ONU, România a participat – din 1991 – cu peste 12.500 de militari, polițiști, jandarmi și ofițeri de protecție în 25 de misiuni de menținere a păcii. Ofițeri din țări francofone din Europa, Africa și Asia sunt pregătiți pentru astfel de misiuni la Școala de Aplicație pentru Ofițeri a Jandarmeriei Române, iar Serviciul Român de Protecție și Pază (SPP) este singura structură de acest tip din lume care oferă unități de protecție apropiată pentru securizarea înalților oficiali ONU în zone de risc. În baza unor acorduri cu Departamentul ONU pentru Siguranță și Securitate, Uniunea Europeană și Parlamentul European, SPP oferă, de asemenea, cursuri de formare pentru ofițeri de protecție din alte state ale ONU și UE.

Prin istorie, geografie, cultură, tradiții, valori și aspirații, suntem și vom fi întotdeauna europeni. De asemenea, suntem ancorați în rădăcinile noastre. De-a lungul anilor, am discutat cu mii de români care trăiesc în străinătate, în Europa și SUA. Aceștia împărtășesc aceeași convingere că, indiferent de locul în care ne aflăm, dacă primul aer inspirat în plămâni la naștere a fost românesc, atunci România va exista mereu în noi.

Faptul că românii au fost întotdeauna atât de mândri de Unirea Principatelor de la 1859 se datorează, fără îndoială, sentimentului de “proprietate” asupra acestui act și spiritului extraordinar de solidaritate care l-a făcut posibil acum 166 de ani. Ion I.C. Brătianu (prim-ministru de cinci ori între 1909-1927) ne-a lăsat acest aforism: “Sufletul României nu se poate manifesta decât în unitatea națională.” În vremurile agitate pe care le traversăm, în această lume marcată de criză și incertitudine, spiritul Unirii de la 24 ianuarie 1859 este asemenea luminii farului din eseul lui Alexander Hamilton.

Dr. Ion I. Jinga, Strasbourg, ianuarie 2025